Paula Briciu, 27 de ani, din Câmpeni (Alba), a fost diagnosticată la 9 luni cu tetrapareză spastică după un vaccin administrat greșit. A plecat la Cluj-Napoca ca să scape de prejudecăți, a publicat două cărți și studiază Psihopedagogie Specială la UBB.
Paula Briciu are 27 de ani, este din Câmpeni, județul Alba, și studiază la Cluj-Napoca. În spatele unei biografii care, la prima vedere, pare obișnuită, stă o luptă începută în copilărie: la nouă luni, după un vaccin administrat greșit, medicii le-au spus părinților că mai are 72 de ore de trăit. A supraviețuit, a crescut cu o dizabilitate, a plecat din orașul natal ca să scape de etichete și a ajuns să-și spună povestea prin cărți și prin munca alături de oameni ca ea.
Verdictul de la 9 luni și o viață rescrisă pas cu pas
Paula spune că începutul ei de viață a fost marcat de o intervenție medicală greșită. La nouă luni, un vaccin administrat eronat i-a provocat complicații grave. Diagnosticul primit ulterior a fost tetrapareză spastică, care i-a afectat o mână și un picior. În familia ei, momentul a rămas ca o tăietură: „72 de ore de trăit”, au spus medicii.
Verdictul nu s-a împlinit. Cele trei zile s-au transformat în ani de recuperare, adaptare și încăpățânare de a merge mai departe. „Am continuat să lupt. Asta cred că mă caracterizează cel mai mult”, a spus Paula într-un interviu acordat Cluj24.ro.
De ce a plecat din Câmpeni? „M-a adus nevoia de a fi văzută ca om”
Paula a crescut în Câmpeni, într-o familie care a protejat-o și a sprijinit-o. În același timp, în orașul natal s-a lovit de prejudecăți și de felul în care dizabilitatea ajunge, adesea, să definească persoana în ochii celorlalți.
„Nu m-au adus studiile la Cluj. M-a adus nevoia de a nu mai fi văzută ca un copil ‘handicapat’. M-a adus dorința de a fi percepută ca omul din spatele dizabilității”, a transmis Paula.
Mutarea la Cluj a fost, în propriile ei cuvinte, un act de curaj: fără un plan perfect, fără o facultate începută la acel moment, dar cu ideea clară că are nevoie de un loc în care să nu fie redusă la un diagnostic.
Primele joburi și întâlnirea cu munca alături de persoane cu dizabilități
Asociația Derzelas: de la sarcini administrative la lucru direct cu oamenii. La Cluj, Paula și-a căutat întâi un loc de muncă. A ajuns la Asociația Derzelas, angajată inițial pentru sarcini administrative, cu atribuții economice. În timp, a intrat tot mai mult în contact cu activitățile dedicate persoanelor cu dizabilități, cu poveștile și nevoile lor.
Managera asociației, Liana Sălcudean, a văzut potențial în ea, iar Paula spune că relația cu beneficiarii a venit firesc, tocmai pentru că împărtășea o experiență asemănătoare: „Pentru ei am fost de-a lor. Dizabilitatea m-a avantajat, pentru că s-au deschis mult mai repede. Am lucrat un an întreg ca un mic psiholog, înainte de a deveni unul în acte”, a declarat tânăra.
Sala de sport din Mănăștur și integrarea pe piața muncii
Ulterior, Paula a început să coordoneze tineri cu dizabilități într-o sală de sport din Mănăștur, unde îi sprijinea în procesul de integrare pe piața muncii. În această etapă, a fost încurajată să continue de managera sălii, Gabriela Pasc. Pentru Paula, a fost perioada care i-a confirmat direcția: să lucreze cu oameni, să creeze punți și să caute soluții concrete.
UBB și alegerea Psihopedagogiei Speciale. „Clujul are cadre didactice extraordinare”
Vara trecută, Paula a dat admitere la Psihopedagogie Specială, la Universitatea Babeș-Bolyai. A intrat și este studentă în anul I. Spune că mediul universitar i-a oferit nu doar un cadru de învățare, ci și sprijin instituțional: „Clujul are cadre didactice extraordinare. Profesori care înțeleg în profunzime nevoile persoanelor cu dizabilități. Centrul pentru Suportul Studenților cu Dizabilități face imposibilul posibil.”
O poezie scrisă de Paula a fost folosită ca afiș oficial cu ocazia Zilei Persoanelor cu Dizabilități, un semn că vocea ei începe să fie auzită și în spațiul public.
Două cărți publicate și scrisul ca formă de respirație
Paula a publicat două volume. Primul, „Misteriile timpului”, a apărut într-un mod neașteptat: la 18 ani, o prietenă i-a trimis poeziile la editor fără ca ea să știe, iar cartea i-a fost oferită cadou. Al doilea volum, „Universul Cuvintelor”, a fost un proiect gestionat integral de ea.
Pentru Paula, scrisul nu e un capriciu artistic. Este felul ei de a se aduna, de a pune ordine în emoții și de a-și traduce experiența într-un limbaj care ajunge la ceilalți. Spune că bunica a avut un rol esențial în apropierea ei de poezie: „Bunica era psihologul meu. Ea m-a învățat să dau ton și sens cuvintelor.”
Noul proiect: „La braț cu dizabilitatea în mediul academic”
Paula lucrează acum la o carte cu miză socială: „La braț cu dizabilitatea în mediul academic”. Volumul își propune să aducă în prim-plan realitățile studenților cu dizabilități – de la infrastructură și acces la cursuri, până la bariere invizibile, precum comunicarea și atitudinile.
„Vreau să trag un semnal de alarmă. Să fim empatici, nu doar educați. Să găsim soluții reale. Să validăm vocea acestor tineri. Ei există. Și merită să fie văzuți”, spune Paula, explicând că ideea titlului a venit și din discuțiile din facultate, inclusiv prin încurajarea colegei sale, Beatrice Hirișa.
Ce spune Paula despre România și despre schimbare?
Deși Clujul este, în percepția ei, un oraș mai deschis, Paula nu idealizează realitatea. Recunoaște că există provocări de ambele părți: „Noi, persoanele cu dizabilități, uneori ne victimizăm. Societatea, în schimb, nu are încă educația necesară pentru a comunica cu noi. Mai sunt multe de învățat de ambele părți.”
Motto-ul ei rămâne o propoziție care o ține în mișcare: „Transform dizabilitatea în abilitate.” Iar momentul decisiv, spune ea, a fost acela în care a înțeles că schimbarea începe cu propriul efort: „Clipa în care am înțeles că dacă nu depun eu efort, nu se va întâmpla nimic. Nu vreau să fiu toată viața victima unui diagnostic.”
Planuri de viitor: sprijin pentru comunități mici
Pe lângă finalizarea noii cărți, Paula își propune să lucreze acolo unde resursele sunt mai puține, mai ales în comunități mici, unde accesul la sprijin specializat și la oportunități este limitat.
„Vreau să găsesc strategii reale de integrare, indiferent cât de gravă este dizabilitatea”, a încheiat tânăra.
